Un plop bătrân şi gârbov de propria-i povară
căzuse frânt, pe apă, într-o cernită seară.
Simbolică mândreţe a negrului zăvoi,
însă rănit de fulger, bătut de vânt şi ploi,
se umilea-ntr-o rugă, sărmanul, ca-n genunchi,
cu câteva lăstare ce tremurau pe trunchi.
Dar, luat pe sus de valuri, în giulgiul lui de spume,
şi-abandonat de sine, plutea spre-o altă lume
ca pe-un stindard purtându-şi vlăstarele în spate,
o chezăşie-a vieţii născându-se din moarte.
Priveam, căzut pe gânduri, cum îl înghite zarea.
Mă-mpresura şi seara, cu ea şi disperarea...
