într-un apus de sânge şi aur platinat...
Din vieţile distruse aduse ca trofeu
mă impresionase relicva unui zmeu:
cartonu-acela umed şi-atât de degradat
fusese fibră vie într-un brăduţ tăiat.
Cu el se-nfiorase de-atâţia falnici zori
şi îl împodobise beteală de ninsori;
iar când prindeau vântoase pe creste să frământe,
el începea genunii cu fraţii săi să-i cânte,
şi-n noaptea cătrănită prindea câte o stea
în cetina din ceru-i şi-adâncu-i lumina...
Dar zeii cei din Vale l-au luat, dezagregat,
că-n fabrică ajunse un biet carton presat...
Şi cum, când violenţa lăcaşul drept ţi-l scurmă,
o dragoste de viaţă se adânceşte-n urmă,
aşa putu să creadă că mai avea noroc,
când se văzu coperte şi planşe într-un bloc.
Îl mângâia mânuţa deschisă ca o floare
şi-l încerca adesea o caldă-nfiorare,
ba chiar îl tulburase desenul cu brădet,
cu soarele ce urcă în slava lui încet...
Erau căsuţe-albastre, izvoare argintii,
miei albi zburdând alături de veselii copii
şi păsări de lumină prin vioriul aer
şi o vrâncioaie-n tindă trăgând uşor din caier.
Iar cum erau ingenui şi-aşa fermecătoare,
desenele porniră să treiere hotare,
încât cartonul nostru păruse inutil...
Insă aceeaşi mână de talentat copil
l-a răscroit cu artă, lipit şi înrămat,
ca zmeu să îl înalţe în vântul cel turbat,
i-a pus de echilibru şi-o jucauşă coadă
cu care-avea sa faca grozava lui paradă.
Pe cât îi da stăpânul mai multă libertate,
pe-atat şi orizontu-i se deschidea departe...
Îşi amintea din munte beţia înălţimii,
dar nu-şi auzea fraţii cu şuietul mulţimii,
iar aţa şi copilul, şi-ntamplătorul vant -
nicicând ca rădăcina chezaşă din pământ!
Dar dintr-o zare oarbă s-a năpustit furtuna...
(Sa n-o doreasca nimeni, ca vine-ntotdeauna).
Copilul a zbughit-o şi l-a lăsat în vânt...
Lipsit de orice sprijin, căzuse la pamant,
şi terfelit de ploaie, stropit şi de noroaie,
îl antrenau cu pleava murdarele puhoaie
spre albia cea mare a Dunării hoinare
ca de aici s-ajungă, predestinat, pe mare.
Sub sălcii plângătoare l-a prins şi-o răgălie
şi-a reuşit o vreme de aţa sa-l aţaie...
Şi se zbătea săracul în spumele murdare
pe când treceau pe-alături fantastice vapoare
spre alte lumi mai bune, fiind nefericit
ca putrezeşte-n umbra acestui loc cernit.
Luptând cu disperare, bucăţi din sine-a rupt,
de şi-a urmat periplul vremelnic întrerupt
pân-a ajuns la marea cea neagră şi amară
într-o apasatoare şi sufocanta seara.
Era o pace-adâncă şi rău prevestitoare
care-a adus furtuna atotdevastatoare:
atâtea vieţi distruse pe ţărm ea le-a depus,
faclie-având, de veghe, doar soarele-n apus...
Nimic nu-şi aminteşte sărmanul nostru zmeu...
în mâna mea prea slabă el tremură mereu,
pe când abia adie din umeda-i căţuie
mireasma de-altădată, ca fumul de tămâie,
şi stropii cad dintr-însul ca lacrimi tulburate...
Aşa i se mai stinse înc-o identitate,
când planşele de care era legat prin soartă
aveau să vieţuiască-n virtutea lor de artă...
Iar eu, îngenunchiatul pe plaja cea pustie,
cu gândul dus în ceruri cerşeam mărinimie:
„O, dacă adevăru-i că noi ne înturnăm
şi că în veşnicie ne perfecţionăm,
arată-i, Doamne, milă acestui zmeu silhui:
cândva să nimerească în mlade de brădui,
sau într-o ipostază şi mai consolatoare -
să fie o regală şi solitară floare,
că însetat de-azururi n-a fost nicicând sătul,
iar pentru cutezanţă a pătimit destul...
Îndură-Te, Stăpâne, că s-ar putea şi eu
să am ceva în mine din nu ştiu care zmeu"...
