Aş vrea un cântec de profundă jale,
stăruitor ca Drumul Robilor,
să fie omenesc, izbăvitor
de mugetul atâtor osanale...
Să fie-un cântec trăznet ce despică
alienări şi-orgolii cât gheţarii,
ca iar s-audă caizării şi ţarii
că noi nicicând nu am murit de frică.
Un cântec vreau să ne răscoale morţii,
ca-n ceas decis, împătimiţi, cu ei,
să ne-ngropăm în temelii de stei
pentru statuia sfânt-a libertăţii!
Şi cântecul acasă să ne fie
atât de cald, amirosind a pâine;
să fie cel de azi, nu cel de mâine,
ne-am săturat de fumuri de tămâie.
Să spună omenirii că suntem
şi vrem să veşnicim în libertate,
că pentru ea noi datorăm o moarte,
românii nici de asta nu se tem.
Să fie-un cânt al neamurilor toate
ce-şi ispăşesc calvarul tocmai sus,
la locul răstignirii lui Isus,
să se întoarne pururea din moarte...
Să fie-un cânt cum încă nu s-a spus.
