„Şi crezând că Domnul mi te-a hărăzit
ca eden anume să te fi-ngrijit,
în genunchi cătat-am ori târât pe coate
buruieni intruse să le smulg pe toate,
iar cu roua frunţii ţi-am ieşit în cale
să stropesc ţărâna frumuseţii tale...
Ispitit de ochii ce-mi păreau chemare
şi de-un zâmbet care abia da în floare,
spinii cei de strajă i-am strivit cu gura,
mi-am sfinţit cu sânge cuminecătura,
ca, uitând porunca, să mă-nfrupt din nurii
ce-şi clădeau amaru-n colţurile gurii...,
după care şerpii te-au împresurat...
(Cât eşti de frumoasă!... Doamne, ce păcat!...")
