Aveam la vie un „conac"
şi noi, ca orice om sărac,
iar în conac, lângă hogeac
din nu se ştie care veac
un căucel şi cu o vadră
stăteau la taifas pe vatră.
Lângă perete-un pat avea
lucioase frunze ca saltea...
(O, dacă ar putea vorbi
despre ce-nseamnă a iubi...)
Aveam cârsteie uşurele,
sfârlează-n şapte ciocănele,
icoană prinsă la mijloc
într-un chenar de busuioc,
şi - în mireasmă de pelin -
o botă plină ochi cu vin.
Deasupra ei - mierle-n desagi
prinse-n proţapul de la fagi,
iar pe corlată, rezemată,
o turtă mare cât o roată,
un trandafir de-afumătură
şi câte alte pentru gură...
Şi-afară - cheia într-un cui
la îndemâna orişicui,
fiindcă mai păstrau străbunii
ceva de la-nceputul lumii...
Acolo-i azi pustietate
şi-s îngropate-n vreme toate.
Greoi mi-e zboru-n amintire
ca fâlfâitu-n cimitire,
şi-i prea târziu să-mi vin în fire...
