Copilăria mea îmi fu
un tei ce înflorea în poartă,
dar nu ştiu care vânt bătu
de-l spulberă în zarea moartă...
Copilăria mea îmi fu
o mamă veşnic zâmbitoare,
dar nu ştiu care duh trecu
şi o luă cu el spre soare.
Copilăria mea îmi fu
cuibul comun şi cald din care,
când ceasul negru se-abătu,
zburarăm toţi în lumea mare.
Copilăria mea îmi fu
un sat cu fete-n sărbătoare,
dar nu ştiu ce se petrecu,
de nu-l mai regăsesc sub soare...
Absolvent al Facultăţii de Filozofie (secţia Ziarstică) şi al Facultăţii de Filologie a aceleiaşi Universităţi Bucureşti, am rămas dascăl timp de peste patruzeci de ani la şcoala în care am învăţat şi eu în primii ani. Şi mai am mândria de a fi supravieţuit celor trei ani de închisoare comunistă, după care am fost achitat de Tribunalul Suprem, cu toate că am rămas suspect pentru totdeauna.
sâmbătă
vineri
Dor de libertate...(vol. Poezii de dragoste)
Fostului „ tovarăş " de celulă!
Când m-am eliberat ultima oară
eu am făcut cu tine legământ:
oriunde-ar fi exilul pe pământ
să ne-ntâlnim pe Steaua-cea-Polară...
(De o statornicie exemplară).
Acum suntem din nou închişi: afară!
Călăii de-altădată sunt pe creastă,
iar vremea mi se pare mai nefastă...
Tu vino iar să ne-ntâlnim diseară,
la stingere, pe Steaua-cea-Polară...
Noi, cei damnaţi să vieţuim în ţară...).
Când m-am eliberat ultima oară
eu am făcut cu tine legământ:
oriunde-ar fi exilul pe pământ
să ne-ntâlnim pe Steaua-cea-Polară...
(De o statornicie exemplară).
Acum suntem din nou închişi: afară!
Călăii de-altădată sunt pe creastă,
iar vremea mi se pare mai nefastă...
Tu vino iar să ne-ntâlnim diseară,
la stingere, pe Steaua-cea-Polară...
Noi, cei damnaţi să vieţuim în ţară...).
Eternitate... (vol. Poezii de dragoste)
De n-ar fi după zi, şi noapte,
n-ar fi nici lacrimi şi nici şoapte;
de n-ar fi după noapte zi,
nu s-ar mai naşte poezii.
Dacă lumina m-ar orbi,
mi-aş aminti... tot aş iubi...
n-ar fi nici lacrimi şi nici şoapte;
de n-ar fi după noapte zi,
nu s-ar mai naşte poezii.
Dacă lumina m-ar orbi,
mi-aş aminti... tot aş iubi...
joi
O doină vâlceană... ( vol. Poezii de dragoste)
Aveam la vie un „conac"
şi noi, ca orice om sărac,
iar în conac, lângă hogeac
din nu se ştie care veac
un căucel şi cu o vadră
stăteau la taifas pe vatră.
Lângă perete-un pat avea
lucioase frunze ca saltea...
(O, dacă ar putea vorbi
despre ce-nseamnă a iubi...)
Aveam cârsteie uşurele,
sfârlează-n şapte ciocănele,
icoană prinsă la mijloc
într-un chenar de busuioc,
şi - în mireasmă de pelin -
o botă plină ochi cu vin.
Deasupra ei - mierle-n desagi
prinse-n proţapul de la fagi,
iar pe corlată, rezemată,
o turtă mare cât o roată,
un trandafir de-afumătură
şi câte alte pentru gură...
Şi-afară - cheia într-un cui
la îndemâna orişicui,
fiindcă mai păstrau străbunii
ceva de la-nceputul lumii...
Acolo-i azi pustietate
şi-s îngropate-n vreme toate.
Greoi mi-e zboru-n amintire
ca fâlfâitu-n cimitire,
şi-i prea târziu să-mi vin în fire...
şi noi, ca orice om sărac,
iar în conac, lângă hogeac
din nu se ştie care veac
un căucel şi cu o vadră
stăteau la taifas pe vatră.
Lângă perete-un pat avea
lucioase frunze ca saltea...
(O, dacă ar putea vorbi
despre ce-nseamnă a iubi...)
Aveam cârsteie uşurele,
sfârlează-n şapte ciocănele,
icoană prinsă la mijloc
într-un chenar de busuioc,
şi - în mireasmă de pelin -
o botă plină ochi cu vin.
Deasupra ei - mierle-n desagi
prinse-n proţapul de la fagi,
iar pe corlată, rezemată,
o turtă mare cât o roată,
un trandafir de-afumătură
şi câte alte pentru gură...
Şi-afară - cheia într-un cui
la îndemâna orişicui,
fiindcă mai păstrau străbunii
ceva de la-nceputul lumii...
Acolo-i azi pustietate
şi-s îngropate-n vreme toate.
Greoi mi-e zboru-n amintire
ca fâlfâitu-n cimitire,
şi-i prea târziu să-mi vin în fire...
Doamne, ce păcat!...(vol. Poezii de dragoste)
„Şi crezând că Domnul mi te-a hărăzit
ca eden anume să te fi-ngrijit,
în genunchi cătat-am ori târât pe coate
buruieni intruse să le smulg pe toate,
iar cu roua frunţii ţi-am ieşit în cale
să stropesc ţărâna frumuseţii tale...
Ispitit de ochii ce-mi păreau chemare
şi de-un zâmbet care abia da în floare,
spinii cei de strajă i-am strivit cu gura,
mi-am sfinţit cu sânge cuminecătura,
ca, uitând porunca, să mă-nfrupt din nurii
ce-şi clădeau amaru-n colţurile gurii...,
după care şerpii te-au împresurat...
(Cât eşti de frumoasă!... Doamne, ce păcat!...")
ca eden anume să te fi-ngrijit,
în genunchi cătat-am ori târât pe coate
buruieni intruse să le smulg pe toate,
iar cu roua frunţii ţi-am ieşit în cale
să stropesc ţărâna frumuseţii tale...
Ispitit de ochii ce-mi păreau chemare
şi de-un zâmbet care abia da în floare,
spinii cei de strajă i-am strivit cu gura,
mi-am sfinţit cu sânge cuminecătura,
ca, uitând porunca, să mă-nfrupt din nurii
ce-şi clădeau amaru-n colţurile gurii...,
după care şerpii te-au împresurat...
(Cât eşti de frumoasă!... Doamne, ce păcat!...")
marți
Rugă la malul mării pentru un zmeu de carton...(vol. Poezii de dragoste)
Am fost după furtună pe ţărmul devastat,
într-un apus de sânge şi aur platinat...
Din vieţile distruse aduse ca trofeu
mă impresionase relicva unui zmeu:
cartonu-acela umed şi-atât de degradat
fusese fibră vie într-un brăduţ tăiat.
Cu el se-nfiorase de-atâţia falnici zori
şi îl împodobise beteală de ninsori;
iar când prindeau vântoase pe creste să frământe,
el începea genunii cu fraţii săi să-i cânte,
şi-n noaptea cătrănită prindea câte o stea
în cetina din ceru-i şi-adâncu-i lumina...
Dar zeii cei din Vale l-au luat, dezagregat,
că-n fabrică ajunse un biet carton presat...
Şi cum, când violenţa lăcaşul drept ţi-l scurmă,
o dragoste de viaţă se adânceşte-n urmă,
aşa putu să creadă că mai avea noroc,
când se văzu coperte şi planşe într-un bloc.
Îl mângâia mânuţa deschisă ca o floare
şi-l încerca adesea o caldă-nfiorare,
ba chiar îl tulburase desenul cu brădet,
cu soarele ce urcă în slava lui încet...
Erau căsuţe-albastre, izvoare argintii,
miei albi zburdând alături de veselii copii
şi păsări de lumină prin vioriul aer
şi o vrâncioaie-n tindă trăgând uşor din caier.
Iar cum erau ingenui şi-aşa fermecătoare,
desenele porniră să treiere hotare,
încât cartonul noslru păruse inutil...
Insă aceeaşi mână de talentat copil
l-a răscroit cu artă, lipit şi înrămat,
ca zmeu să îl înalţe în vântul cel turbat,
i-a pus de echilibru şi-o jucauşă coadă
cu care-avea sa faca grozava lui paradă.
Pe cât îi da stăpânul mai multă libertate,
pe-atat şi orizontu-i se deschidea departe...
Îşi amintea din munte beţia înălţimii,
dar nu-şi auzea fraţii cu şuietul mulţimii,
iar aţa şi copilul, şi-ntamplătorul vant -
nicicând ca rădăcina chezaşă din pământ!
Dar dintr-o zare oarbă s-a năpustit furtuna...
(Sa n-o doreasca nimeni, ca vine-ntotdeauna).
Copilul a zbughit-o şi l-a lăsat în vânt...
Lipsit de orice sprijin, căzuse la pamant,
şi terfelit de ploaie, stropit şi de noroaie,
îl antrenau cu pleava murdarele puhoaie
spre albia cea mare a Dunării hoinare
ca de aici s-ajungă, predestinat, pe mare.
Sub sălcii plângătoare l-a prins şi-o răgălie
şi-a reuşit o vreme de aţa sa-l aţaie...
Şi se zbătea săracul în spumele murdare
pe când treceau pe-alături fantastice vapoare
spre alte lumi mai bune, fiind nefericit
ca putrezeşte-n umbra acestui loc cernit.
Luptând cu disperare, bucăţi din sine-a rupt,
de şi-a urmat periplul vremelnic întrerupt
pân-a ajuns la marea cea neagră şi amară
într-o apasatoare şi sufocanta seara.
Era o pace-adâncă şi rău prevestitoare
care-a adus furtuna atotdevastatoare:
atâtea vieţi distruse pe ţărm ea le-a depus,
faclie-având, de veghe, doar soarele-n apus...
Nimic nu-şi aminteşte sărmanul nostru zmeu...
în mâna mea prea slabă el tremură mereu,
pe când abia adie din umeda-i căţuie
mireasma de-altădată, ca fumul de tămâie,
şi stropii cad dintr-însul ca lacrimi tulburate...
Aşa i se mai stinse înc-o identitate,
când planşele de care era legat prin soartă
aveau să vieţuiască-n virtutea lor de artă...
Iar eu, îngenunchiatul pe plaja cea pustie,
cu gândul dus în ceruri cerşeam mărinimie:
„O, dacă adevăru-i că noi ne înturnăm
şi că în veşnicie ne perfecţionăm,
arată-i, Doamne, milă acestui zmeu silhui:
cândva să nimerească în mlade de brădui,
sau într-o ipostază şi mai consolatoare -
să fie o regală şi solitară floare,
că însetat de-azururi n-a fost nicicând sătul,
iar pentru cutezanţă a pătimit destul...
Îndură-Te, Stăpâne, că s-ar putea şi eu
să am ceva în mine din nu ştiu care zmeu"...
într-un apus de sânge şi aur platinat...
Din vieţile distruse aduse ca trofeu
mă impresionase relicva unui zmeu:
cartonu-acela umed şi-atât de degradat
fusese fibră vie într-un brăduţ tăiat.
Cu el se-nfiorase de-atâţia falnici zori
şi îl împodobise beteală de ninsori;
iar când prindeau vântoase pe creste să frământe,
el începea genunii cu fraţii săi să-i cânte,
şi-n noaptea cătrănită prindea câte o stea
în cetina din ceru-i şi-adâncu-i lumina...
Dar zeii cei din Vale l-au luat, dezagregat,
că-n fabrică ajunse un biet carton presat...
Şi cum, când violenţa lăcaşul drept ţi-l scurmă,
o dragoste de viaţă se adânceşte-n urmă,
aşa putu să creadă că mai avea noroc,
când se văzu coperte şi planşe într-un bloc.
Îl mângâia mânuţa deschisă ca o floare
şi-l încerca adesea o caldă-nfiorare,
ba chiar îl tulburase desenul cu brădet,
cu soarele ce urcă în slava lui încet...
Erau căsuţe-albastre, izvoare argintii,
miei albi zburdând alături de veselii copii
şi păsări de lumină prin vioriul aer
şi o vrâncioaie-n tindă trăgând uşor din caier.
Iar cum erau ingenui şi-aşa fermecătoare,
desenele porniră să treiere hotare,
încât cartonul noslru păruse inutil...
Insă aceeaşi mână de talentat copil
l-a răscroit cu artă, lipit şi înrămat,
ca zmeu să îl înalţe în vântul cel turbat,
i-a pus de echilibru şi-o jucauşă coadă
cu care-avea sa faca grozava lui paradă.
Pe cât îi da stăpânul mai multă libertate,
pe-atat şi orizontu-i se deschidea departe...
Îşi amintea din munte beţia înălţimii,
dar nu-şi auzea fraţii cu şuietul mulţimii,
iar aţa şi copilul, şi-ntamplătorul vant -
nicicând ca rădăcina chezaşă din pământ!
Dar dintr-o zare oarbă s-a năpustit furtuna...
(Sa n-o doreasca nimeni, ca vine-ntotdeauna).
Copilul a zbughit-o şi l-a lăsat în vânt...
Lipsit de orice sprijin, căzuse la pamant,
şi terfelit de ploaie, stropit şi de noroaie,
îl antrenau cu pleava murdarele puhoaie
spre albia cea mare a Dunării hoinare
ca de aici s-ajungă, predestinat, pe mare.
Sub sălcii plângătoare l-a prins şi-o răgălie
şi-a reuşit o vreme de aţa sa-l aţaie...
Şi se zbătea săracul în spumele murdare
pe când treceau pe-alături fantastice vapoare
spre alte lumi mai bune, fiind nefericit
ca putrezeşte-n umbra acestui loc cernit.
Luptând cu disperare, bucăţi din sine-a rupt,
de şi-a urmat periplul vremelnic întrerupt
pân-a ajuns la marea cea neagră şi amară
într-o apasatoare şi sufocanta seara.
Era o pace-adâncă şi rău prevestitoare
care-a adus furtuna atotdevastatoare:
atâtea vieţi distruse pe ţărm ea le-a depus,
faclie-având, de veghe, doar soarele-n apus...
Nimic nu-şi aminteşte sărmanul nostru zmeu...
în mâna mea prea slabă el tremură mereu,
pe când abia adie din umeda-i căţuie
mireasma de-altădată, ca fumul de tămâie,
şi stropii cad dintr-însul ca lacrimi tulburate...
Aşa i se mai stinse înc-o identitate,
când planşele de care era legat prin soartă
aveau să vieţuiască-n virtutea lor de artă...
Iar eu, îngenunchiatul pe plaja cea pustie,
cu gândul dus în ceruri cerşeam mărinimie:
„O, dacă adevăru-i că noi ne înturnăm
şi că în veşnicie ne perfecţionăm,
arată-i, Doamne, milă acestui zmeu silhui:
cândva să nimerească în mlade de brădui,
sau într-o ipostază şi mai consolatoare -
să fie o regală şi solitară floare,
că însetat de-azururi n-a fost nicicând sătul,
iar pentru cutezanţă a pătimit destul...
Îndură-Te, Stăpâne, că s-ar putea şi eu
să am ceva în mine din nu ştiu care zmeu"...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)