Avocatul tau online

sâmbătă

Copilăria mea (vol. Poezii de dragoste)

Copilăria mea îmi fu
un tei ce înflorea în poartă,
dar nu ştiu care vânt bătu
de-l spulberă în zarea moartă...

Copilăria mea îmi fu
o mamă veşnic zâmbitoare,
dar nu ştiu care duh trecu
şi o luă cu el spre soare.

Copilăria mea îmi fu
cuibul comun şi cald din care,
când ceasul negru se-abătu,
zburarăm toţi în lumea mare.

Copilăria mea îmi fu
un sat cu fete-n sărbătoare,
dar nu ştiu ce se petrecu,
de nu-l mai regăsesc sub soare...

vineri

Dor de libertate...(vol. Poezii de dragoste)

Fostului „ tovarăş " de celulă!

Când m-am eliberat ultima oară
eu am făcut cu tine legământ:
oriunde-ar fi exilul pe pământ
să ne-ntâlnim pe Steaua-cea-Polară...
(De o statornicie exemplară).

Acum suntem din nou închişi: afară!
Călăii de-altădată sunt pe creastă,
iar vremea mi se pare mai nefastă...
Tu vino iar să ne-ntâlnim diseară,
la stingere, pe Steaua-cea-Polară...

Noi, cei damnaţi să vieţuim în ţară...).

Eternitate... (vol. Poezii de dragoste)

De n-ar fi după zi, şi noapte,
n-ar fi nici lacrimi şi nici şoapte;
de n-ar fi după noapte zi,
nu s-ar mai naşte poezii.

Dacă lumina m-ar orbi,
mi-aş aminti... tot aş iubi...

joi

O doină vâlceană... ( vol. Poezii de dragoste)

Aveam la vie un „conac"
şi noi, ca orice om sărac,
iar în conac, lângă hogeac
din nu se ştie care veac
un căucel şi cu o vadră
stăteau la taifas pe vatră.
Lângă perete-un pat avea
lucioase frunze ca saltea...
(O, dacă ar putea vorbi
despre ce-nseamnă a iubi...)

Aveam cârsteie uşurele,
sfârlează-n şapte ciocănele,
icoană prinsă la mijloc
într-un chenar de busuioc,
şi - în mireasmă de pelin -
o botă plină ochi cu vin.

Deasupra ei - mierle-n desagi
prinse-n proţapul de la fagi,
iar pe corlată, rezemată,
o turtă mare cât o roată,
un trandafir de-afumătură
şi câte alte pentru gură...

Şi-afară - cheia într-un cui
la îndemâna orişicui,
fiindcă mai păstrau străbunii
ceva de la-nceputul lumii...

Acolo-i azi pustietate
şi-s îngropate-n vreme toate.
Greoi mi-e zboru-n amintire
ca fâlfâitu-n cimitire,

şi-i prea târziu să-mi vin în fire...

Doamne, ce păcat!...(vol. Poezii de dragoste)

„Şi crezând că Domnul mi te-a hărăzit
ca eden anume să te fi-ngrijit,
în genunchi cătat-am ori târât pe coate
buruieni intruse să le smulg pe toate,
iar cu roua frunţii ţi-am ieşit în cale
să stropesc ţărâna frumuseţii tale...


Ispitit de ochii ce-mi păreau chemare
şi de-un zâmbet care abia da în floare,
spinii cei de strajă i-am strivit cu gura,
mi-am sfinţit cu sânge cuminecătura,
ca, uitând porunca, să mă-nfrupt din nurii
ce-şi clădeau amaru-n colţurile gurii...,
după care şerpii te-au împresurat...


(Cât eşti de frumoasă!... Doamne, ce păcat!...")

marți

Rugă la malul mării pentru un zmeu de carton...(vol. Poezii de dragoste)

Am fost după furtună pe ţărmul devastat,
într-un apus de sânge şi aur platinat...
Din vieţile distruse aduse ca trofeu
mă impresionase relicva unui zmeu:
cartonu-acela umed şi-atât de degradat
fusese fibră vie într-un brăduţ tăiat.
Cu el se-nfiorase de-atâţia falnici zori
şi îl împodobise beteală de ninsori;
iar când prindeau vântoase pe creste să frământe,
el începea genunii cu fraţii săi să-i cânte,
şi-n noaptea cătrănită prindea câte o stea
în cetina din ceru-i şi-adâncu-i lumina...

Dar zeii cei din Vale l-au luat, dezagregat,
că-n fabrică ajunse un biet carton presat...
Şi cum, când violenţa lăcaşul drept ţi-l scurmă,
o dragoste de viaţă se adânceşte-n urmă,
aşa putu să creadă că mai avea noroc,
când se văzu coperte şi planşe într-un bloc.

Îl mângâia mânuţa deschisă ca o floare
şi-l încerca adesea o caldă-nfiorare,
ba chiar îl tulburase desenul cu brădet,
cu soarele ce urcă în slava lui încet...
Erau căsuţe-albastre, izvoare argintii,
miei albi zburdând alături de veselii copii
şi păsări de lumină prin vioriul aer
şi o vrâncioaie-n tindă trăgând uşor din caier.

Iar cum erau ingenui şi-aşa fermecătoare,
desenele porniră să treiere hotare,
încât cartonul noslru păruse inutil...
Insă aceeaşi mână de talentat copil
l-a răscroit cu artă, lipit şi înrămat,
ca zmeu să îl înalţe în vântul cel turbat,
i-a pus de echilibru şi-o jucauşă coadă
cu care-avea sa faca grozava lui paradă.
Pe cât îi da stăpânul mai multă libertate,
pe-atat şi orizontu-i se deschidea departe...

Îşi amintea din munte beţia înălţimii,
dar nu-şi auzea fraţii cu şuietul mulţimii,
iar aţa şi copilul, şi-ntamplătorul vant -
nicicând ca rădăcina chezaşă din pământ!

Dar dintr-o zare oarbă s-a năpustit furtuna...
(Sa n-o doreasca nimeni, ca vine-ntotdeauna).
Copilul a zbughit-o şi l-a lăsat în vânt...
Lipsit de orice sprijin, căzuse la pamant,
şi terfelit de ploaie, stropit şi de noroaie,
îl antrenau cu pleava murdarele puhoaie
spre albia cea mare a Dunării hoinare
ca de aici s-ajungă, predestinat, pe mare.

Sub sălcii plângătoare l-a prins şi-o răgălie
şi-a reuşit o vreme de aţa sa-l aţaie...
Şi se zbătea săracul în spumele murdare
pe când treceau pe-alături fantastice vapoare
spre alte lumi mai bune, fiind nefericit
ca putrezeşte-n umbra acestui loc cernit.

Luptând cu disperare, bucăţi din sine-a rupt,
de şi-a urmat periplul vremelnic întrerupt
pân-a ajuns la marea cea neagră şi amară
într-o apasatoare şi sufocanta seara.

Era o pace-adâncă şi rău prevestitoare
care-a adus furtuna atotdevastatoare:
atâtea vieţi distruse pe ţărm ea le-a depus,
faclie-având, de veghe, doar soarele-n apus...

Nimic nu-şi aminteşte sărmanul nostru zmeu...
în mâna mea prea slabă el tremură mereu,
pe când abia adie din umeda-i căţuie
mireasma de-altădată, ca fumul de tămâie,
şi stropii cad dintr-însul ca lacrimi tulburate...
Aşa i se mai stinse înc-o identitate,
când planşele de care era legat prin soartă
aveau să vieţuiască-n virtutea lor de artă...
Iar eu, îngenunchiatul pe plaja cea pustie,
cu gândul dus în ceruri cerşeam mărinimie:

„O, dacă adevăru-i că noi ne înturnăm
şi că în veşnicie ne perfecţionăm,
arată-i, Doamne, milă acestui zmeu silhui:
cândva să nimerească în mlade de brădui,
sau într-o ipostază şi mai consolatoare -
să fie o regală şi solitară floare,
că însetat de-azururi n-a fost nicicând sătul,
iar pentru cutezanţă a pătimit destul...

Îndură-Te, Stăpâne, că s-ar putea şi eu
să am ceva în mine din nu ştiu care zmeu"...