Dragi copii, (vol. "Deşteaptă-te române !..." )

După atâtea filme „bune”
cu şoricei şi cu motani
prin care-ntruna vi se spune
cât sunt ăi mari de prostovani;

după atâtea filme-n care
vedem triumful maiestuos
al candidelor rozătoare,
eu cred că ceva e pe dos!

Tot răul ia adesea chipuri
gingaşe şi surprinzătoare,
ca-n multele videoclipuri
cu ăla mic bătând pe-l mare...
... Că dintre şoareci, deseori -
ce tristă situaţie! -
apar atâţia „creatori”
de filme de-animaţie;

(c-aşa zic ei la impostori).

Latră câinii... (vol. "Deşteaptă-te române !..." )

Latră câinii în tuspatru hotare
şi mi-este urât, că şi bezna e mare...

Gata! (vol. "Deşteaptă-te române !..." )

Din timpul dat mi-a mai rămas niţel,
un prea puţin de-o rugă de iertare,
că-n gura salvatoare de tunel
bunicu-mi face semn cu disperare...

(Mi-era de-o vreme-atâta dor de el...)

Optimism (vol. "Deşteaptă-te române !..." )

Blestemul vechi văd că se-ntoarnă,
dar ne vom descurca şi-acum:
trecu şi câinele prin iarnă,
deşi doar pielea-i ştie cum...

Adevărul! (vol. "Deşteaptă-te române !..." )

Bolnavi fiind de vechea-ne psihoză,
de care pare-a încă nu ne trece,
ne-ar trebui acum o superdoză
de-ncredere şi de conştiinţă rece.

Un adevăr de care ne e teamă,
că seamănă mai mult c-o-njurătură,
e, dacă vreţi să îl băgaţi în seamă,
că nu se prea munceşte, cât se fură.

Se tem „aleşii” c-ar putea să piardă
prin adevăr prea mulţi din electori:
mândrie şi prostească, şi deşartă,
de-a ignora obşteştile rigori.

Să recunoaştem, în sfârşit, păcatul
că ne furăm căciula între noi,
c-aşa de izânit ne e electoratul,
de parcă-i scos din lada de gunoi,

că se tot fură, şi, la fel, se minte
când prea puţin în ţară se munceşte;
cu-aşa năravuri nu se dă-nainte,
eu zic s-o recunoaştem... omeneşte.

„Ei se prefac că dau, noi - că muncim”,
ne-nţelegând că alta-i conjunctura;
şi uite-aşa-nde noi ne păcălim,
precum ne-obişnuise dictatura.

Bolnavi fiind de vechea-ne psihoză,
de care pare-a, încă, nu ne trece,
ne-ar trebui acum o superdoză
de adevăr şi de conştiinţă rece!

Mă-ntreb (vol. "Deşteaptă-te române !..." )

Mă-ntreb de nu am în structură
atomi dintr-un dezastru cosmic,
de-mi pare viaţa asta dură,
iar sensul ei aşa pidosnic...

Mă-ntreb de n-am fost fulgerat
pe vârful stâncii, în furtună,
şi dacă nu am cutezat
din foc ceresc să-mi fac cunună;

dacă-n dumbrava minunată
n-am fost de zmei şi eu pândit,
care de fiecare dată
nu m-au învins, dar m-au rănit...

Mă-ntreb dacă nu am în mine
ceva din marii cruciaţi
care-n dorinţa de mai bine
au fost chiar ei crucificaţi;

dacă în gropile cu lei
n-am fost în ceasul mântuirii
sanctificat de nişte-atei,
bătut cu pietre, ca martirii.

Şi-aud ca-ntr-un subsidiar
cum dă răspuns Anahoretul,
în stil familiar şi clar,
că sunt ce-am fost mereu: Poetul!

Sunt mândru... (vol. "Deşteaptă-te române !..." )

Aş fi putut să evadez şi eu
din lagărul acesta foarte greu.
dar am rămas cu-ai mei în subterană,
cu tricolorul fără de prihană,
şi cântecele noastre interzise,
cu vieţile ilustre, dar proscrise...

Când dinspre Est bătea năpraznic vânt,
noi supravieţuiam pe sub pământ,
şi de simţeam vreun zvon de primăvară,
ieşeam cu toţi pe-un povârniş de ţară,
înţelegând că Domnul nu ne pierde
cât ne doineşte-aceeaşi „frunză verde”.

Aş fi putut să evadez prin codri,
pe drum ştiut, bătătorit de lotri,
însă-mi ieşea de fiecare dată
în cale mama foarte-ngrijorată,
ba câte-o fată-a noastră prea frumoasă,
ba câte-o vorbă dragă de pe-acasă.

Imperiali în vânzoleală mare
preconizează lumi fără hotare,
dar eu aud cum încă plânge daina
în câteva enclave din Ucraina
şi ruga milioanelor de-afară
ce se înalţă tristă către ţară.

Ne ocroteşte-acum Divinitatea
şi de aceea ne va fi cetatea
repusă-n dreptul ei de-odinioară...
Şi mândru sunt că am rămas în ţară
şi am servit-o-n pragul dimineţii
cu preţul libertăţii şi al vieţii.