au muşcat din fructul sacru interzis:
refuzau oferta ca pe-o îngrădire;
înţeles-au totul şi-au rupt iute ţarcul
căruia stăpânu-i zise "Paradis".
„Neiertat păcatul!" - îngerul le zise,
când îi luă la vale cu un bici de foc;
„Lenea şi răsfăţul vă sunt interzise!;
Să trudiţi întruna!" - şi ei înţeles-au
şi îşi căutară pe pământ un loc.
Şi când nimeriră pe-o colţoasă stâncă,
sângele fierbinte mai vuia prin ei:
el văzu schpirea-i in genune-adanca,
şi-observă şi Eva adevărul mare,
deşi in esenţa era un... crampei.
Din nimica toată s-au luat la ceartă:
el - că-l amăgise, ea - că-i prea sfios;
pân'la urmă dânsul s-a făcut c-o iartă,
iar ea răspunzându-i foarte inspirată
s-a purtat cu Omul mult mai drăgăstos.
Şi cu gingăşie ea l-a luat la sân:
două mere-aprinse şi cu floare-n sfârc,
că simţea nevoia de-a le fi stăpân:
„Nici un fruct de-acuma nu mi-e interzis"!
Şi-a muşcat, iar Eva nu a zis nici cârc.
Ca narcotizaţii s-au lăsat molatici
peste cuvertura pajiştii în floare...
Şi-au stârnit mireasma fragilor sălbatici,
(pârguiţi la focul cel neostoit),
fără îndurare striviţi în strânsoare.
Şi i-a prins şi ploaia şi i-a biciuit
precum altădată îngerul în rai;
părul ei în viţe sta pe trup lipit,
(un păr lung şi negru pe un alb sublim),
l-adora bărbatul fară pic de grai.
I-au bătut şi vânturi până i-au zvântat,
dar ţinuţi de mână treceau singuratici
printr-un rai neutru, pururi dezlegat,
şi-adunau în trupuri tinere şi dragi
doar mireasma cald-a fragilor sălbatici.
Ea se-ngreunase şi tot suspinând
se zbătea sărmana în nevolnic chin;
şi-auzi şi ţipăt tânăr în curând,
şi plini de uimire, dar şi fericiţi,
au vâzut sub soare cel dintâi cain.
Cheia fericirii fiind deja ştiută,
ei o folosiră ca pe o minune:
ea era zglobie precum e o ciută,
(cică doar prin naşteri este primenirea),
şi astfel în Vale se născuse-o lume.
Ce vedeţi voi astăzi e multiplicarea
celui dintâi cuplu izgonit din rai...
Iată cum blestemul aspru fu salvarea
de-a avea conştiinţa libertăţii noastre
şi supremaţia pe-un picior de plai.
