Eu între semeni sunt un biet model...vol."Deşteaptă-te române !..."

Sub bolta Lui profund misterioasă
eu stâlp de sprijin sunt rătăcitor,
iar poezia mi-e în spate-o casă
în care veşniceşte-un muritor.

Chiar dacă-s orb, eu totuşi văd mai bine,
şi, surd, m-aud rugându-mă mereu;
pe diavolul ascuns pe după mine
cu trăznete l-alungă Dumnezeu.

Şi noaptea mea îmi e iluminată
de-un crez precum o candelă sub cer,
iar fantezia mi-e adevărată
pe cât sunt părticică de mister.

Mărirea, decăderea, eu la fel
le cenzurez şi drămuiesc artistic;
nu sunt, gândind la îngerul rebel,
nici luciferic, însă nici prea mistic...,
ci între semeni sunt un biet model...

Cântec pentru veşnică aducere-aminte (vol."Deşteaptă-te române !..." )

Fraţilor noştri basarabeni şi bucovineni!

La răscruce de imperii şi de vremi de uneltire,
să te vadă doar ca pradă, ţară, ce nenorocire!,
că au năvălit întruna din ţinuturi asiate,
şi din pustele vecine, ori din burguri depărtate,
de ne-au arestat memorii, în comoara lor să scurme,
şi ne-au demolat morminte să le şteargă orice urme.
Însă n-au putut să fure numele atât de sfânt,
cruce-a răstignirii noastre şi a crezului ne-nfrânt,
stâlpul venerat, de boltă, al nemuritoarei ginte,
înălţat cu vrednicie pe atâtea oseminte!...

Mai haini decât prin veacuri erau hoardele barbare,
munţi de aur ne cărară în convoaie funerare;
prin iscoade venetice şi acorduri ruşinoase
ne-au răpit catapetesme, lemnul tălpilor de case,
şi ne-au dus roada livezii şi a viilor albastre,
pâinea cea de toată ziua a cuminecării noastre.

Profanate-au fost memorii de eroi şi de ierarhi
şi mormintele-altare ale marilor monarhi
ce cu plugul şi cu spada ne-au împodobit registrul
din Hotin până la mare, de la Tisa pân' la Nistru.

Totuşi n-au putut să ieie casa omului sărac,
cântecele lui de ziuă şi credinţa lui de veac...
Şi nici Dunărea maternă cu izbânzile ei mute
n-au putut s-o aresteze, nici din matca ei s-o mute.
Încercară, dar zadarnic, numele ce ni-i matrice
să-l răstălmăceasc-anume, într-un fel să-l mistifice,
dar sfidând neruşinarea, am strigat în omenire
că pe Tricolorul nostru este scris cu foc: „Unire!”
Ca şi Dunărea ne-nvinsă ce de veacuri ne adună
lacrimile noastre toate în cântarea ei străbună,
neclintiţi am fost la sânu-i şi asemeni vom rămâne:
izgonirăm multe lifte, dar deşteaptă-te, române!

Baladă, din ţara cântecelor interzise (vol. "Deşteaptă-te române !..." )

lui George S.

Balada ce veţi auzi-o
e pentru toţi drept-credincioşii,
că este despre anii roşii,
scrisă cu sângele de-adio...

Eroul nostru, ca oricare,
avea o casă de copii,
precum şi-un car de datorii,
într-un oraş de lângă mare.

Fiul era la facultatea
de ziaristică... Izbândă?
Sau doar păienjeniş la pândă
ce-l întindea securitatea?!

Fata se pregătea şi ea
să intre la filologie,
dar nu a fost aşa să fie,
că n-a mai dat admiterea.


Ceva cumplit s-a întâmplat:
tatăl era pe lista neagră
şi n-a vrut nimeni să îi şteargă
acest „păcat” de neiertat.

Fusese om fără prihană,
însă lucrase, din păcate,
cândva, într-o societate
română şi:... „americană”.

De securist mereu chemat
să dea relaţii despre alţii
şi să-şi „înfunde” toţi confraţii,
ştia că e un condamnat,

şi-atunci a hotărât în sine:
decât s-ajungă să îi fie
copiii toţi la ananghie,
să moară el, c-ar fi mai bine.

Nopţi după nopţi s-a tot rugat,
până-ntr-o dimineaţă-n care
l-a sărutat pe fiecare
şi-apoi... sub tren s-a aruncat.

Fiul, atunci, s-a transferat,
iar fetele şi-au luat serviciu...
Cinsteau astfel un sacrificiu
fără de care-ar fi ratat...

Vă-ntreb acum, cât se mai poate:
de ce mai tolerăm strigoii
şi ne invalidăm eroii?!
Călăii sunt în libertate...

O, Doamne, treac-acest pahar
în ceasul dureros de dulce,
cât încă suferim pe cruce,
să ne împărtăşim cu har!

Tot ce putem acum a-Ţi cere
e iar să ne asculţi, şi iar,
să ierţi călău, să ierţi tâlhar,
că numai Ţie-Ţi stă-n putere...

Rugămu-ne! Atâta doar...

Sunt mândru...(vol. "Deşteaptă-te române !..." )

Aş fi putut să evadez şi eu
din lagărul acesta foarte greu.
dar am rămas cu-ai mei în subterană,
cu tricolorul fără de prihană,
şi cântecele noastre interzise,
cu vieţile ilustre, dar proscrise...

Când dinspre Est bătea năpraznic vânt,
noi supravieţuiam pe sub pământ,
şi de simţeam vreun zvon de primăvară,
ieşeam cu toţi pe-un povârniş de ţară,
înţelegând că Domnul nu ne pierde
cât ne doineşte-aceeaşi „frunză verde”.

Aş fi putut să evadez prin codri,
pe drum ştiut, bătătorit de lotri,
însă-mi ieşea de fiecare dată
în cale mama foarte-ngrijorată,
ba câte-o fată-a noastră prea frumoasă,
ba câte-o vorbă dragă de pe-acasă.

Imperiali în vânzoleală mare
preconizează lumi fără hotare,
dar eu aud cum încă plânge daina
în câteva enclave din Ucraina
şi ruga milioanelor de-afară
ce se înalţă tristă către ţară.

Ne ocroteşte-acum Divinitatea
şi de aceea ne va fi cetatea
repusă-n dreptul ei de-odinioară...
Şi mândru sunt că am rămas în ţară
şi am servit-o-n pragul dimineţii
cu preţul libertăţii şi al vieţii.