lui George S.
Balada ce veţi auzi-o
e pentru toţi drept-credincioşii,
că este despre anii roşii,
scrisă cu sângele de-adio...
Eroul nostru, ca oricare,
avea o casă de copii,
precum şi-un car de datorii,
într-un oraş de lângă mare.
Fiul era la facultatea
de ziaristică... Izbândă?
Sau doar păienjeniş la pândă
ce-l întindea securitatea?!
Fata se pregătea şi ea
să intre la filologie,
dar nu a fost aşa să fie,
că n-a mai dat admiterea.
Ceva cumplit s-a întâmplat:
tatăl era pe lista neagră
şi n-a vrut nimeni să îi şteargă
acest „păcat” de neiertat.
Fusese om fără prihană,
însă lucrase, din păcate,
cândva, într-o societate
română şi:... „americană”.
De securist mereu chemat
să dea relaţii despre alţii
şi să-şi „înfunde” toţi confraţii,
ştia că e un condamnat,
şi-atunci a hotărât în sine:
decât s-ajungă să îi fie
copiii toţi la ananghie,
să moară el, c-ar fi mai bine.
Nopţi după nopţi s-a tot rugat,
până-ntr-o dimineaţă-n care
l-a sărutat pe fiecare
şi-apoi... sub tren s-a aruncat.
Fiul, atunci, s-a transferat,
iar fetele şi-au luat serviciu...
Cinsteau astfel un sacrificiu
fără de care-ar fi ratat...
Vă-ntreb acum, cât se mai poate:
de ce mai tolerăm strigoii
şi ne invalidăm eroii?!
Călăii sunt în libertate...
O, Doamne, treac-acest pahar
în ceasul dureros de dulce,
cât încă suferim pe cruce,
să ne împărtăşim cu har!
Tot ce putem acum a-Ţi cere
e iar să ne asculţi, şi iar,
să ierţi călău, să ierţi tâlhar,
că numai Ţie-Ţi stă-n putere...
Rugămu-ne! Atâta doar...
