Măndel (vol."Deşteaptă-te române !...") Celor de sub talpa ţării!

Lăsând în pântecul soţiei
copilul, tatăl tânăr moare
la nu ştiu câta confruntare
pentru-ntregirea României.

La câţiva ani şi mama-i moare
de sărăcie, neputinţă,
lăsând neprihănită fiinţă
să vieţuiască la-ntâmplare.

Şi fiindcă Mandea s-a chemat
femeia care-l zămislise,
când şi poreclele-s permise,
Măndel i-au zis cei răi din sat.
Vai, cât necaz i-a provocat
acest cuvânt răutăcios,
că lumea i-a părut pe dos
şi el de ea s-a depărtat.

Din neam, l-a luat un oarecare,
ci numai din mărinimie:
şi s-a-ntâmplat aşa să fie:
că s-a făcut copilul mare.

s-a-ntors, când s-a văzut flăcău,
la gârbovita lui căscioară
dintr-un umil ungher de ţară,
că ea fusese cuibul său.

S-a apucat de treabă-ndată:
a reparat-o, văruit-o,
într-un cuvânt: a primenit-o,
cum nu fusese niciodată:

coteţe, garduri de nuiele,
câteva cloşti şi o căpriţă,
şi pomi a mai plantat, şi viţă,
gătea şi s-a-nvăţat să spele.

Dar n-a putut să se însoare...
Fiind atâta de sărac,
el n-a fost nimănui pe plac,
vreau fetele băieţi cu stare.

Venind şi vremea de armată
şi un război nenorocit,
el ca orfan era scutit,
dar nu s-a mai desprins de gloată.

Când s-a întors, avea o cască
de multe gloanţe ciuruită,
şi o manta tot găurită
pe-un trup ce arăta de iască.

L-am întrebat: „Nene Fănică,
ştii câţi duşmani ai împuşcat?
Se vede că i-ai înfruntat
întotdeauna fără frică...”

„N-am omorât nici un creştin,
că erau oameni tot ca noi,
forţaţi să meargă la război,
în loc să stea lângă cămin”.

„Păi, legea e: care pe care!
De nu-l omori, te-omoară el.
Uciderea e unic ţel,
altfel nu e nici o scăpare...”

„Trăgeam şi eu, dar numa-n sus,
ca nu cumva să îi lovesc;
era atât de omenesc
să nu îl mânii pe Isus...

Însă cei răi au jefuit
şi au ucis cu-ncrâncenare;
şi-au luat din mânăstiri odoare,
pe mine Domnul m-a ferit.

Ba să nu mint, am luat şi eu
o biblie s-o port cu mine.
Din toţi, eu am scăpat cu bine,
că mare-i bunul Dumnezeu”.

Şi-au trecut anii cu duiumul,
iar el trăia în sihăstrie
din viaţa „care va să fie”
şi tot curgea la casa-i fumul.

Însă-ntr-o zi află tot satul
o veste care i-a surprins:
că fără zarvă el s-a stins -
şi îi făcură comândatul.

Măndel - ce mai român distins,
în ţara-n care domnii-njură
şi mulţi judecători mai fură,
fără să fie vrunul prins.

E-adevărat: m-am ţărănit ! (vol. "Deşteaptă-te române !...")

Mi-a zis un tip orăşenit
că eu de-un timp m-am „ţărănit”
şi vrea această vorbă densă
să mi-o arunce ca ofensă.

În schimb eu chiar i-am mulţumit,
că mă simţeam prin ea cinstit,
când bunul-simţ, ostracizat,
a supravieţuit în sat.

Tot „ţărănist” mai vrea să-nsemne
şi alte atitudini demne
ca omenia şi dreptatea
de care a uitat cetatea,
şi mai ales, neafectată,
credinţa-n „Dreapta Judecată”.

Aşa că recunosc smerit:
e-adevărat: m-am ţărănit!

Tot despre vremuri noi... (vol.Deşteaptă-te române !...)

Doar proştii se încearcă în ciomege,
lipsiţi de angrenajul electronic;
mai-marii lumii au o nouă lege:
războiul subteran şi... economic!

Veghe de noapte (vol. VEGHE)

Nici un stăpân nu doarme de hapsân,
hoţul la pândă e cu moartea-n sân,
tu ai coşmarul dragostei proscrise,
iar eu pe al poemelor nescrise...


Talentul face febră, dar nu moare,
martirii-s schingiuiţi în închisoare,
lozeşte-n somnu-i tulbure nevasta,
se-ngroaşă ceaţa, dar se vede creasta.

Neabătut (vol. Veghe)

Mi-a fost copilăria sobră
şi mă jucam nevinovat;
cu toate-acestea câte-o „cobră”
din când în când m-a mai muşcat.

Dar n-am murit, m-am chinuit,
iar după ce m-am întremat,
de şerpi ascunşi nu m-am ferit,
fiindcă eram imunizat.

Acuma „cobrele” sunt multe
şi-n calea mea se ţin grămadă,
încât pe vrute, pe nevrute,
pe unele le calc pe coadă.

Mă muşcă, nu am ce le zice,
se apără, nu le urăsc:
mi-e trupul plin de cicatrice
cu care totuşi mă mândresc...

(Şi bat cărări, fiind ferice!)