De ciudă...(vol. "Deşteaptă-te române !..." )

Când, în sfârşit, s-a dumirit
acest mereu posac ateu,
a exclamat că fericit
mai poate fi doar DUMNEZEU...

Din răboj...(vol. "Deşteaptă-te române !..." )

„Cititorule, m-apucă
dor de ducă, abitir;
de-aia treier ca nălucă
prin tot satul-cimitir:

tineretul s-a cărat
în surghiun, de bună seamă...
(«Datoria» i-a forţat
şi că n-aveau nici o stramă...)

Doar fosile au rămas,
iar pe vechile morminte
pasc tot vite de pripas:
viaţa merge înainte.


Şi biserica-i pe ducă:
popa Duhu şi-a dat duhul,
iar eu-s ultima nălucă...
(Ălelalte ne-au dus buhul)”.

Dintre Însemne...(vol. "Deşteaptă-te române !..." )

Lancea cu vârful înspre cer
izbândă e, şi caracter,

(cum toate au în Tricolor
semnificaţiile lor).

Un roşu viu şi-nflăcărat
nu e trecutu-nsângerat,
cât ochiul făr' de lacrimă
mânie-aprinsă, patimă...

Şi-un galben ca o sihăstrie
simbolizează acalmie,

ne e un fel de teritoriu
de zbucium surd, ca-n purgatoriu.

Albastrul, după crezul meu,
L-ar sugera pe Dumnezeu,

puterea noastră de credinţă,
înaltul punct de referinţă...

E veşnic astfel Tricolorul:
cu ieri, cu azi şi... viitorul!

Vine iarna? (vol. "Deşteaptă-te române !..." )

Recolta toată nu-mi e strânsă
şi gerurile anonime
mi-or nărui atâtea rime
până în primăvară, însă,
când iar vor încolţi senine
seminţe noi tot din vechime...

(Am în cămara mea ascunsă,
dintre mirabile: mulţime...)

Aşa-i românul...(vol. "Deşteaptă-te române !..." )

Nici un român nu e şovin,
dar el pretinde, ca - fireşte -
un cetăţean de neam străin
să-nveţe totuşi româneşte,
şi să trăiască numai din
prestaţia-i, nu ţigăneşte...

(Să nu se simtă el străin!)

Reginele (vol. "Deşteaptă-te române !..." )

Au roiurile de albine
nu regi, că-s trântori, ci regine,
fiind ca unică povaţă
izvorul dătător de viaţă.

Hibernală ( vol. Veghe)

Şi Crivăţul îmi smulse iarăşi uşa
şi-mi spulberă cu mâneca cenuşa.
E-o bezn-adâncă şi un cosmic frig;
de teama lor eu m-am făcut covrig
ca, hibernând, să tot visez la poame...
(Toţi paraziţii mi-au murit de foame).

Şi nici un zvon nu vine de pe-afară,
cum că, înfrigurat şi el, pământul,
s-ar cam întoarce înspre primăvară...
Oricum o fi..., o să mai bată vântul...

Iarnă Ia Valea Mare (vol. Veghe)

Agonizează peştii,Cerna-i bocnă,
iar podul gheţii - cer încremenit;
pe maluri fracturate ca-ntr-o ocnă
aninii,îngropaţi, au amuţit.

Iar soarele-i bătrân şi-aproape orb,
iluminând firav acest tărâm;
pocnesc de ger şi ouăle de corb,
precum sinistru trunchii de salcâm.

Neputincios îngheaţă-n vatră focul,
când rătăcesc bezmetic pe afară,
că mi-a fugit în lume iar norocul,
ca să se-ntoarcă abia-n primăvară.


(Ce pitorească-i viaţa pe la ţară...).

Căderi masive...(vol. Veghe)

Aici, într-un sat, şi-au visat
o lună toţi moşii strămoşii...
Şi-au tot aşteptat, curioşii,
să vadă odată
ce-nseamnă această bizară dovadă...
Şi-a dat după zloat-o zăpadă!...
Sărmanul meu sat îngropat
şi-acceptă vremelnic arestul
visând învierea şi... restul...

Oltcncască (vol. Veghe)

Femeie şi copii stau cuibăriţi
din chibzuială-ntr-o bucătărie;
privesc pe geam şi sunt neliniştiţi
pe-o vreme încă de vremelnicie.

O cobiliţ-oftează văduvită,
că-i e olteanu-n lume de mult dus,
dar le zâmbeşte mama obosită,
să lumineze-oleacă în apus...