Cuvântul (vol. Poezii de dragoste)

La început n-a fost cuvântul,
ci „murmur dulce de izvor",
de sinea lui neştiutor,
precum vrăjea în sinea-i vântul.

Când nu se-nsufleţise cântul,
era doar jungla urlătoare,
şi trombe explodând pe mare,
taifunuri măturând pământul.

Pe când nu s-a ivit cuvântul
fusese gura, dinţătura,
şi ţipătul, şuierătura,
şi geamătul, deznodământul.

Ce cataclism s-o fi-ntâmplat
nu ştiu, şi nici în ce vecie,
de ne-am trezit în omenie
cu-acest oftat articulat.

Şi-i bine că măcar acuşi
realizăm ca niciodată
că ne e viaţa invadată
de îngeri şi de spiriduşi.

Cuvântu-i jos şi este sus,
este prăpastie şi soare,
cărare e, şovăitoare,
este tâlhar şi e Isus.

Mai e şi mască poleită
sau un balon jucat în vânt,
e-ademenire şi descânt
sau ne-aşteptată dinamită.

Cu lumea care-l guvernează
el este drept sau e perfid,
este săracul întrepid
sau împărat ce vegetează.

E infantil sau e despotic,
adesea născător de moarte,
câine ce muşcă pe la spate
ori te seduce-n ochi hipnotic.

Şi îl găseşti până şi-n mlacă,
pe-un sol de-apururea fertil,
din care muşcă orice stil
în foşgăială mormoloacă.

Cuvântu-i servitor şi faur
şi este viaţă fară moarte,
pe când pecetluieşte-n carte
nestinsul lumilor tezaur.

Satanic de ne-ademeneste,
îl revelăm, şi-i demiurgic,
funambulesc e, şi liturgic,
dar şi artist ce se jertfeşte.

De v-aţi vedea...(vol. Poezii de dragoste)

De v-aţi vedea de Sus, un fel de silă
v-ar fi infatuata conştiinţă,
şi vă veţi plânge-atunci de milă,
având înaltul punct de referinţă...

(De v-aţi vedea..., dar nu e cu putinţă...)

Mică publicitate (vol. "Deşteaptă-te române !..." )

Mi-am pierdut suveranitatea,
(toată lumea ştie ziua şi halta):
găsitorului îi voi da recompensă
„generosul” Tratat de la Yalta...

Mi-am mai pierdut libertatea,
curajul, tenacitatea, mândria...
Găsitorului îi voi da recompensă
toate închisorile din România.

Mi-am pierdut mormântul străbunilor,
şi ogor, şi livadă, şi vie;
găsitorului îi voi da recompensă
buldozerele ce mi-au ajuns în temelie.

Şi mi-am mai pierdut încrederea
în democraţia burgheză sau alta;
găsitorului îi voi da recompensă
misteriosul Tratat de la Malta...

Împacă-te cu Domnul...(vol. "Deşteaptă-te române !..." )

În viaţa asta tristă şi deşartă,
doar necredinţa Cerul nu ţi-o iartă...
Întoarce-te la Domnul, că-i păcat:
cum ai putea trăi neîmpăcat?!
(Sub girul Lui înalt şi auster
e măreţie-n suflet ca în Cer).

Censor (vol. "Deşteaptă-te române !..." )

Nu lăcomi, nu te topi cu firea
şi vezi ce-aproape ţi-este fericirea;
şi lucrul tău sporeşte-l, nu mai sta;
mai ocroteşte-ţi stirpea, casa ta;
ce ai mai bun în tine, în alţii tu cultivă
şi moartea ta prin asta nu e definitivă.

De eşti şi mandatarul acestor vremi posace,
insuflă-le mesajul de a trăi în pace;
să fii pe-atât în toate, de cuminte,
încât posteritatea să ia mereu aminte...

Făclie de veghe (vol. "Deşteaptă-te române !..." )

În beznă densă-mi mistuiam văpaia,
dar nimeni nu era în grota aia.
Gândind numai la semeni înadins,
ca să-mi salvez o parte, m-am mai stins.

De mă aprindeţi, luminez din nou
în spaţiul dintre grotă şi cavou.

Emblemă (vol. "Deşteaptă-te române !..." )

În toiul nopţii cânt-o Cucuvea,
e ca un chicot sus, pe casa mea,
sau ca un bocet de înstrăinare...
Copiii-s duşi pe dincolo de mare...

(De pâclă nu se vede nici o stea...
Sinistru râde sus o Cucuvea...)

Viermele din adânc...(vol. "Deşteaptă-te române !..." )

Un vierme hâd din zona abisală,
să scape de duşmanii lui cumpliţi
a folosit cochilia cea goală,
c-aşa-s de dânşii, melcii, nevoiţi.

Iar de aci la rândul lui atacă
şi se retrage în necunoscut;
morala, de aceea, n-o să placă
acelora ce-şi fac din alţii scut.

Dar melcu-ncearcă viaţa să-şi refacă
mereu c-un risc deja recunoscut.
Degeaba el pe nimeni nu atacă:
în preajmă-i câte-un vierme de temut,

(sub presiune şi-n necunoscut...)

Avertisment (vol. "Deşteaptă-te române !..." )

Occidentali omnipotenţi,
deprinşi cu slugi din lume-a treia,
veţi deveni mai conştienţi
abia când s-o isca... scânteia...

Secetă (vol. "Deşteaptă-te române !..." )

Un crainic „meteo”, de-o lună
îi dă mereu cu vremea bună,
însă pe noi ne-apucă plânsul:
nu-i ţara-n weekend, precum dânsul...

Douăzeci şi Doi...(vol. "Deşteaptă-te române !..." )

O, Zi, zbucnită din noapte mocnită,
sublimă Columnă-n Zenit;
cât cântec se-aude, de-amiază,
de sânge nestins, ce veghează!...

Ce limpezi prin tine se-nalţă
harnice amintiri,
ca pe scările de servici
credincioasele slugi...

Cu ele alerg
ca-n iederi să-ţi prind
cununa de crini...

Mă lasă în piscu-ţi,
sub cerul deschis,
un cântec să strig peste-abis:
„Veniţi, copiii mei,
şi tu, Ană, a noastră,
întrucât
vom încerca să ne zidim de vii,
lecuiţi de urât...

Să rămânem în Zenit,
tremurând
şi iluminând
până dincolo de sfârşit!...”

Poezia (vol. "Deşteaptă-te române !..." )

În grai amorf e poezia
precum statuia-n bloc de stei,
şi viaţă-i dă doar fantezia
predestinat-a unor zei.

Da-n fiecare zeu ilustru
coabiteaz-un truditor:
ei se transfigurează-n lustrul
poemului nemuritor.

Acolo, sus...(vol. "Deşteaptă-te române !..." )

Credeam c-avem o şansă de-a alege...
Astfel, acest bărbat superdotat
a intuit că poate-ajunge rege
într-un regat ce pare destinat
să fie guvernat prin făr'delege.

Dar contra lui se simte-ndreptăţit
cel ce, jertfit în vieţi anterioare,
a fost de Însuşi Domnul învestit
să-i cârmuiască pe-alţii, el, sub soare,
să-l biruie pe cel neleguit.

Acolo sus, e mare tulburare
şi vânturile toate sunt turbate:
nu pot cădea rivalii la-mpăcare,
iar clipele, de teamă-s agitate
şi viaţa lor odihnă nu mai are.

Cum mor? De moarte bună nu prea mor...
E hărăzit momentul de scadenţă...
Beţivii-n şanţ au somn odihnitor
şi între regi şi ei nu-i diferenţă,
că au atuul lor compensator...

(Şi totuşi, în această turbulenţă
doar moartea le mai e de ajutor)...

La Circul... de Stat...(vol. "Deşteaptă-te române !..." )

Toate-animalele dresate,
în Ţarcul lor au libertate
şi conştiincioase-şi fac serviciul,
cu zăhărelul şi cu biciul...

Între spectacolele grele
se văd rozând printre zăbrele,
dar în arenă, pe măsură,
primesc un plus, pentru dresură.

Prostimea le aplaudă
şi pe dresori îi laudă,
cât burţile sunt potolite
de E-uri şi-alte ... compozite...

Versul alb... (vol. "Poezii de dragoste" )

E-o statuietă ideală
făcută zob lângă pilastru;
iată cum numai o greşeală
transformă visul în dezastru.

Printre sfarâmături mai vezi
şi inelar, şi-arătător,
un ochi sub streaja pleoapei verzi,
un sfârc, de viaţă dătător...

Impresia-i copleşitoare:
tot ce a fost s-a petrecut:
aşez la cioburi pe cărare,
cu faţa-ntoarsă spre trecut...

(Cercarea de restaurare
a visului pe veci pierdut)...

Pe când eu... (vol. "Poezii de dragoste" )

lui M.Em.

Rătăcitu-Te-ai prin stele
de nu ştii nici Tu de când,
şi-n neant tremuri cu ele
depărtării luminând.

Ca Hypeiron, prin spaţii,
pe-o vecie de vecii
guvernezi din constelaţii
toată Valea Plângerii...,

pe când eu tot duc cu mine
orizont cu-aceleaşi stele
şi-mi par căile străine
când de lapt sunt ale mele.


Şi astfel în universul
pururea deschis şi-nchis
mă tot duc mereu cu versul
şi-i rămân într-una-nscris,

ca îndrăgostiţii-n vis...

Eminesciană (vol. "Poezii de dragoste" )

lui G.C.

Câte lugere subţiri
purtând flori prea delicate
ne veghează amintiri
şi ruine de cetate!...

Că pe unde-au fost palate,
codri de stejari şi-arini,
peste drumuri astupate
înfloresc grădini de crini.

Nu simţiţi ce româneşte
stăruie miresme-n veac?
Poezia lor sporeşte
în tărâm deloc sărac...