Suntem partidul celor mulţi :
creştini bolnavi, flamânzi, desculţi...
De-aceea credem că Messia
va coborî şi-n România...
În focul cel nestins şi mare
avem nevoie de-alinare,
însă apostolii s-au dus
de-a dreapta Domnului Isus.
În locul lor acuma sunt
doar câţiva medici pe pământ,
dar şi aceştia-s prigoniţi
de-"aleşii" celor ne-aveniţi...
(Mulţi tineri se înstrăinară
pentru arginţii de afară,
"salvându-se" de tăvălug,
de tracasare sau de jug)...
Dar nu e un aport mai mare
decât un strop de alinare
şi nu-i primejdie mai gravă
decât că ţara e bolnavă.
E-adevărat că bat taifunuri,
bolnavi şi medici sunt pe drumuri,
că dracu-şi bate joc de noi
şi că la cârmă-s doar ciocoi...
Dar e un timp ce-l vom petrece
ca pe oricare iarnă rece,
fiind convinşi că-ntreaga ţară
va mai trăi şi-o primăvară...
Un greier mic, elegiac,
ca-n orice casă de sărac,
îmi inspira atâta jale
la intervale tot egale.
Ştiindu-l că-i un angoasat,
cum suntem foarte mulţi la sat,
eu i-am luat un interviu
pe care-ncerc să vi-l transcriu
în parte decodificat;
- Când istoviţi de chef sau muncă
se-afundă toţi în noapte-adâncă,
tu, ca un hoge al cetăţii,
dai glas profund singurătăţii.
Te-aş întreba: din ce motiv
devii atât de productiv?
- Nu plâng de câmpul zdrenţuit
sau că sunt mic şi necăjit,
şi nici de lipsă de bucate
de prin cetate şi din sate,
ci de când sunt nu cânt decât
să îmi mai treacă de urât!
- Ţi-a prevăzut un fabulist celebru
un sfârşit cam trist...
- A prognozat nerealist,
de vreme, ce mă vezi, exist.
Şi-apoi de astea nici nu-mi pasă
cât sunt un greiere de casă.
Şi chiar de-aş fi în câmp deschis,
sălaş mi-aş face cu dichis,
unde-aş putea să hibernez,
să nu cerşesc, ci să visez.
Dar de când sunt, nu cânt decât
să îmi mai treacă de urât!
De-acee-aş vrea să nu te superi,
când eu, vrăjind, te fac să suferi,
întreţinându-ţi insomnii
adesea până-n zori de zi...
- Dar, frate, chiar îţi mulţumesc
pentru-acest har dumnezeiesc
cu care, ca şi-n alte dăţi,
înnobilezi singurătăţi,
sporind haloul de mister
ce-nvăluie-un ungher stingher.
Cu cântecul atât de trist
tu mi-aminteşti că mai exist
la marginea pustie-a lumii,
(când mai uşor, de altfel, nu mi-i).
Oricând te-oi asculta, şi-oricât:
cât şi eu sufăr de urât!
