Un greier mic, elegiac,
ca-n orice casă de sărac,
îmi inspira atâta jale
la intervale tot egale.
Ştiindu-l că-i un angoasat,
cum suntem foarte mulţi la sat,
eu i-am luat un interviu
pe care-ncerc să vi-l transcriu
în parte decodificat;
- Când istoviţi de chef sau muncă
se-afundă toţi în noapte-adâncă,
tu, ca un hoge al cetăţii,
dai glas profund singurătăţii.
Te-aş întreba: din ce motiv
devii atât de productiv?
- Nu plâng de câmpul zdrenţuit
sau că sunt mic şi necăjit,
şi nici de lipsă de bucate
de prin cetate şi din sate,
ci de când sunt nu cânt decât
să îmi mai treacă de urât!
- Ţi-a prevăzut un fabulist celebru
un sfârşit cam trist...
- A prognozat nerealist,
de vreme, ce mă vezi, exist.
Şi-apoi de astea nici nu-mi pasă
cât sunt un greiere de casă.
Şi chiar de-aş fi în câmp deschis,
sălaş mi-aş face cu dichis,
unde-aş putea să hibernez,
să nu cerşesc, ci să visez.
Dar de când sunt, nu cânt decât
să îmi mai treacă de urât!
De-acee-aş vrea să nu te superi,
când eu, vrăjind, te fac să suferi,
întreţinându-ţi insomnii
adesea până-n zori de zi...
- Dar, frate, chiar îţi mulţumesc
pentru-acest har dumnezeiesc
cu care, ca şi-n alte dăţi,
înnobilezi singurătăţi,
sporind haloul de mister
ce-nvăluie-un ungher stingher.
Cu cântecul atât de trist
tu mi-aminteşti că mai exist
la marginea pustie-a lumii,
(când mai uşor, de altfel, nu mi-i).
Oricând te-oi asculta, şi-oricât:
cât şi eu sufăr de urât!
