Îți mai amintești, Mărie,
cum sub bolțile din vie
ne scriam seară de seară
cronica incendiară?!
Struguri goi, pititi prin foi
se uitau și ei la noi
până ce plezneau de-a bine
de necaz sau de rușine.
Fumegau miresme-amar
ca pe un păgân altar,
irosindu-se-n neștire
ca și vara-n amintire.
Însă lumea rea și hâda
râde. Las-o să tot râdă:
fericirea se plătește
scump de tot , neomeneste.
Am trecut și azi ,sărac,
tot pe-alaturi de conac
și mi-am amintit de tine
cu nădejde și rușine.
A dat bruma și-i târziu
iar păguiul e pustiu,
și mă-încearcă iar fiorul
c-o să-ți duc o iarnă dorul.
Frunza ce ți-o scriu pe seară
poart-o-n sân ca să nu moară,
sau cu celelalte ,scrise,
pune-o-n căpătâi cu vise,
pentru cât va mai fi vară...