cum sub bolțile din vie
ne scriam seară de seară
cronica incendiară?!
Struguri goi, pititi prin foi
se uitau și ei la noi
până ce plezneau de-a bine
de necaz sau de rușine.
Fumegau miresme-amar
ca pe un păgân altar,
irosindu-se-n neștire
ca și vara-n amintire.
Însă lumea rea și hâda
râde. Las-o să tot râdă:
fericirea se plătește
scump de tot , neomeneste.
Am trecut și azi ,sărac,
tot pe-alaturi de conac
și mi-am amintit de tine
cu nădejde și rușine.
A dat bruma și-i târziu
iar păguiul e pustiu,
și mă-încearcă iar fiorul
c-o să-ți duc o iarnă dorul.
Frunza ce ți-o scriu pe seară
poart-o-n sân ca să nu moară,
sau cu celelalte ,scrise,
pune-o-n căpătâi cu vise,
pentru cât va mai fi vară...
