La început n-a fost cuvântul,
ci „murmur dulce de izvor",
de sinea lui neştiutor,
precum vrăjea în sinea-i vântul.
Când nu se-nsufleţise cântul,
era doar jungla urlătoare,
şi trombe explodând pe mare,
taifunuri măturând pământul.
Pe când nu s-a ivit cuvântul
fusese gura, dinţătura,
şi ţipătul, şuierătura,
şi geamătul, deznodământul.
Ce cataclism s-o fi-ntâmplat
nu ştiu, şi nici în ce vecie,
de ne-am trezit în omenie
cu-acest oftat articulat.
Şi-i bine că măcar acuşi
realizăm ca niciodată
că ne e viaţa invadată
de îngeri şi de spiriduşi.
Cuvântu-i jos şi este sus,
este prăpastie şi soare,
cărare e, şovăitoare,
este tâlhar şi e Isus.
Mai e şi mască poleită
sau un balon jucat în vânt,
e-ademenire şi descânt
sau ne-aşteptată dinamită.
Cu lumea care-l guvernează
el este drept sau e perfid,
este săracul întrepid
sau împărat ce vegetează.
E infantil sau e despotic,
adesea născător de moarte,
câine ce muşcă pe la spate
ori te seduce-n ochi hipnotic.
Şi îl găseşti până şi-n mlacă,
pe-un sol de-apururea fertil,
din care muşcă orice stil
în foşgăială mormoloacă.
Cuvântu-i servitor şi faur
şi este viaţă fară moarte,
pe când pecetluieşte-n carte
nestinsul lumilor tezaur.
Satanic de ne-ademeneste,
îl revelăm, şi-i demiurgic,
funambulesc e, şi liturgic,
dar şi artist ce se jertfeşte.
