O, Zi, zbucnită din noapte mocnită,
sublimă Columnă-n Zenit;
cât cântec se-aude, de-amiază,
de sânge nestins, ce veghează!...
Ce limpezi prin tine se-nalţă
harnice amintiri,
ca pe scările de servici
credincioasele slugi...
Cu ele alerg
ca-n iederi să-ţi prind
cununa de crini...
Mă lasă în piscu-ţi,
sub cerul deschis,
un cântec să strig peste-abis:
„Veniţi, copiii mei,
şi tu, Ană, a noastră,
întrucât
vom încerca să ne zidim de vii,
lecuiţi de urât...
Să rămânem în Zenit,
tremurând
şi iluminând
până dincolo de sfârşit!...”
