Mi-a fost copilăria sobră
şi mă jucam nevinovat;
cu toate-acestea câte-o „cobră”
din când în când m-a mai muşcat.
Dar n-am murit, m-am chinuit,
iar după ce m-am întremat,
de şerpi ascunşi nu m-am ferit,
fiindcă eram imunizat.
Acuma „cobrele” sunt multe
şi-n calea mea se ţin grămadă,
încât pe vrute, pe nevrute,
pe unele le calc pe coadă.
Mă muşcă, nu am ce le zice,
se apără, nu le urăsc:
mi-e trupul plin de cicatrice
cu care totuşi mă mândresc...
(Şi bat cărări, fiind ferice!)
