Aş fi putut să evadez şi eu
din lagărul acesta foarte greu.
dar am rămas cu-ai mei în subterană,
cu tricolorul fără de prihană,
şi cântecele noastre interzise,
cu vieţile ilustre, dar proscrise...
Când dinspre Est bătea năpraznic vânt,
noi supravieţuiam pe sub pământ,
şi de simţeam vreun zvon de primăvară,
ieşeam cu toţi pe-un povârniş de ţară,
înţelegând că Domnul nu ne pierde
cât ne doineşte-aceeaşi „frunză verde”.
Aş fi putut să evadez prin codri,
pe drum ştiut, bătătorit de lotri,
însă-mi ieşea de fiecare dată
în cale mama foarte-ngrijorată,
ba câte-o fată-a noastră prea frumoasă,
ba câte-o vorbă dragă de pe-acasă.
Imperiali în vânzoleală mare
preconizează lumi fără hotare,
dar eu aud cum încă plânge daina
în câteva enclave din Ucraina
şi ruga milioanelor de-afară
ce se înalţă tristă către ţară.
Ne ocroteşte-acum Divinitatea
şi de aceea ne va fi cetatea
repusă-n dreptul ei de-odinioară...
Şi mândru sunt că am rămas în ţară
şi am servit-o-n pragul dimineţii
cu preţul libertăţii şi al vieţii.
