Mă-ntreb de nu am în structură
atomi dintr-un dezastru cosmic,
de-mi pare viaţa asta dură,
iar sensul ei aşa pidosnic...
Mă-ntreb de n-am fost fulgerat
pe vârful stâncii, în furtună,
şi dacă nu am cutezat
din foc ceresc să-mi fac cunună;
dacă-n dumbrava minunată
n-am fost de zmei şi eu pândit,
care de fiecare dată
nu m-au învins, dar m-au rănit...
Mă-ntreb dacă nu am în mine
ceva din marii cruciaţi
care-n dorinţa de mai bine
au fost chiar ei crucificaţi;
dacă în gropile cu lei
n-am fost în ceasul mântuirii
sanctificat de nişte-atei,
bătut cu pietre, ca martirii.
Şi-aud ca-ntr-un subsidiar
cum dă răspuns Anahoretul,
în stil familiar şi clar,
că sunt ce-am fost mereu: Poetul!
