Cum veneam de nicăieri
şi visam foarte departe,
m-au îmbărbătat averi
ca şi teama mea de moarte.
Zorul tot din timpul zilei
noaptea mi s-a năruit:
n-avusesem şansa milei
în tărâmul bântuit...
Şi sfindându-l pe despot,
mă rugam la Dumnezeu,
să m-ajute ca să pot
să rămân un veşnic Eu.
Mi-a cerut în schimb iubirea:
Ana, mamă, ca o zână,
ca să dăinuie-amintirea:
mânăstirea şi-o fântână.
Câtă jale-ntr-un renume:
pierzi ce-i drag, să fii integru,
când şi Vodă are-un nume
cât vecia... El, cel Negru...
(Şi când toate sunt... postume...)
