Lui I. AI. Brătescu-Voineşti
Mama lui cum se frământă
c-aripioara-i este frântă...
Doamne, o să-i moar-un înger
în lăstar pătat, de sânger...
Presimţiri veneau furiş
ca şopârle prin tufiş
şi-i zvâcnea un soare-n
minte ca şi sângele fierbinte...
Ce să spună la ceilalţi
pui nevinovaţi şi fraţi?!
Lacrimile-ntunecate
le ţinea-n adânc pe toate:
doar aşa şi i-a crescut
pentr-un drum neabătut.
Şi zburau zile pe vânt
ca şi umbre pe pământ,
cum şi ea cu ei zbura
până li se-ntuneca...
Iar cu „nenea"-n nopţi cernite
vorbea, biata, pe şoptite:
-Nu-i aşa că peste mare,
peste-oraşe-n floritoare,
o să zbor, mamă, cu tine?
Să n-ai teamă, mi-e mai bine!
-Sigur, sigur! ai să zbori,
nu te teme, că nu mori...
(Răspundea cu-nfrigurare
lacrima tremurătoare).
însă Crivăţul vestea
c-o s-aducă giulgi' de nea...
S-ar fi rupt în două părţi,
dar, decât să-i moară toţi...,
cu ceilalţi ea s-a tot dus
înspre sud ca-ntr-un apus...
S-a închis în urmă zarea,
o cortină ca uitarea,
şi-au murit de bătrâneţe
după vechile poveţe,
lăsând drept învăţătură
neuitata lovitură...
A plecat şi autorul...
Mai trăiesc doar Vânătorul
şi Povestea asta tristă
picurată în batistă...
