Nu ştie nimeni ce e-n casa mea,
că toate se petrec după perdea...
Când sting lumina, vine pe furiş
un tânăr „tare singur şi pieziş”
ce-mi reproşează tot mai violent
că nu am fost cu dânsul mai atent:
că datorită laşei mele firi
el a ratat vreo câteva iubiri
şi că-i stingeam imediat scânteia
cu care îl marca ades femeia.
- Astfel m-ai sărăcit, cum bine, ştii,
de cea mai mare dintre bucurii...
Apoi, ştiind că-s bun de tot la carte,
nu mi-ai recomandat o facultate
mai acătării, şi m-ai îndemnat
s-ajung profesor chiar la noi în sat:
„... că-i minunat să faci apostolat
în acest loc de Dumnezeu uitat:”
Îmi reproşează c-ajungând la vatră,
se întorcea în epoca de piatră,
că intelectualii cu cădere
erau închişi de proştii la putere,
când comuniştii aţâţau ţăranii,
că numai cei cu carte sunt duşmanii
care provoacă traiul lor cel greu,
de iau la ziua-muncă doar un leu.
- Nu vezi că şi acum mai sunt sechele
ale acelei propagande rele?
Când iau concursul, candidaţii sunt
cei mai deştepţi copii de pe pământ,
iar când nu-l iau, nu este vina lor,
ci pricina e-n domnul profesor.
Dispreţul ciocoiesc este prezent
şi-n viziune-acestui parlament:
suntem pe grila de salarizare
în coada cozii, nu din întâmplare.
Sunt furios că nici măcar acum
tu nu observi perdelele de fum
ce-s aruncate cu o rea-credinţă:
să se tot fure, fără vreo privinţă.
Şi câte alte nu mi-a reproşat,
de parcă numai eu sunt vinovat
că-n ţara asta e harababură
şi că se-njură-ntruna şi se fură...
- Dar cine eşti, de mă întorci pe dos?!
(l-am întrebat la fel de furios...)
- Eu sunt tot tu!... (răspunse cu tristeţe,
nu cel de azi, ci ăl din tinereţe...
- De eşti tot eu, mai vreau să te ascult
deşi-s „bătrân ca iarna” sau „am murit demult”...
