„O, frate! Ce vină avui
din Cer ca să fiu expulzat?
Durere mai mare nici nu-i:
pe viaţă mă simt condamnat.
Comorile-n suflet le strâng,
că sunt osândit şi la carte,
dar plâng, ca nătângul mă plâng
din teama stupidă de moarte.
Aceeaşi măciucă prin spate
şi-apoi internarea-n Infern...
Conştiinţa, săraca, se zbate
de parcă ar fi-n Comintern...”
E-atât de puţin din mereu,
şi-atât de prostesc, fără rost,
atât de absurd şi de greu
şi-atât de-ntuneric şi-anost...
Dar cânt, chiar de-i surd Dumnezeu,
(c-atât învăţat-am şi eu...)
